Omul recent

Întrebat odată în ce ar consta virtutea unui tînăr, Socrate a răspuns: „Să nu depăşească în nimic măsura“. Critica pe care o fac aici modernităţii se poate reduce la afirmaţia clasică, înscrisă pe frontonul templului din Delfi: µηδε!ν α"γαν, nimic peste măsură. Ceea ce revine la a reafirma banalitatea că nici un lucru nu e bun peste măsura care îi e proprie. Veţi exclama, pe bună dreptate: modernitatea şi măsura! Modernitatea să nu depăşească măsura! Oare noi – moderni epuizaţi de pretenţiile tot mai necruţătoare ale unei modernităţi inepuizabile – nu am întrecut de mult toate măsurile, înşelînd aşteptările celor mai buni şi împlinindu-le complet numai pe ale celor care oricum s-ar fi mulţumit cu orice? Modernitatea singură este deja excesul unei lipse – al lipsei celor nevăzute. Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, aşa cum se întîmpla cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i şoca pe savanţii călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii şi exuberante marginalia, purtătoarele unui comentariu al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forţa de a accepta şi viaţa, şi pe Dumnezeu aşa cum sunt, potrivit unei bune separaţii a puterilor în cosmos – a Creatorului transcendent faţă de lume şi a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanţă proximă. Îţi trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiţii pre-moderne îl mai avea... Cum i-am putea reda modernităţii acest instinct al adevărului? Poate numai conservînd, în cea mai deplină şi imaterială credinţă, instinctul lipsit de remuşcări al materialităţii. Adică aşa cum foloseşte pictorul de geniu pensula – în aşa fel încît să aducă la prezenţă lucrurile care nu se pot vedea prin intermediul zugrăvirii celor care se pot.